Olteniţa este un oraş mic şi nu prea draguţ care e relativ (60 km) aproape de Bucureşti şi pe care toată lumea îl ştie pentru că acolo s-a născut Iliescu. Printre alţii, şi eu m-am născut acolo, dar asta nu prea contează. Important ar fi de văzut cum se descurcă acolo comunitatea de biciclişti. Care, spre surprinderea mea, este destul de mare. Am observat că în oraşele mai mici sau în sate, bicicleta are încă rolul pe care aş vrea eu să îl aibă mai des în Bucureşti: acela de mijloc de transport. E adevărat că în majoritatea cazurilor, motivul este lipsa mijloacelor financiare pentru alegerea altei metode de deplasare. Noi nu vrem asta, noi vrem ca oamenii să se deplaseze cu bicicleta pentru că le place, nu pentru că n-au încotro.
Lăsând asta la o parte, aş putea să spun că, în Olteniţa, aproape fiecare om are bicicleta lui. Mai ales oamenii în vârstă, bunicii etc. (Am găsit şi eu una în magazie la bunica, m-am minunat 10 minute în faţa ei apoi am dus-o înapoi: nu mai funţiona nimic la ea). Bicicletele lor arată altfel decât ale noastre. Sunt vechi, ruginite, te miri cum de mai funcţionează. Sunt şi foarte mari faţă de ce văd eu în Bucureşti. Şi sunt încărcate cu tot felul de accesorii, coşuleţe – sau, eventual, lăzi – montate în spate, gentuţe legate de şa, lanterne în loc de faruri, spiţe colorate.
Ciudat a fost când am ajuns în curtea unei fabrici/companii şi am văzut, lângă parcarea pentru maşini, parcarea pentru biciclete. Era amenajată frumos, avea până şi acoperiş. Din păcate, era fix în ziua de Paşti, aşa că avea o singură bicicletă parcată. În Bucureşti, nu găseşti nici cu lumânarea parcări pentru biciclete. Am văzut, până acum, rastele pentru biciclete doar la terasa de la MŢR şi la sediul Radio România Acualităţi (!!!).
2 Comments
Ce fain ar fi un reportaj la Zărneşti, unde se produceau Tohanurile şi Pegasurile. Cred că găsim acolo ce n-a văzut nici Olteniţa, nici Bucureştiul: muzeul viu al bicicletei. Cine ne ajută? :)
eu zic sa ne facem un scop din asta. de ce sa nu mergem la zarnesti? eeeee