Din cu totul alt film decât Vasile Ernu, povestea lui Costi Rogozanu despre prima bicicletă e cu cărăbuşi, cu maratoane tată-fiu până la Focşani şi cu un Pegas în toată puterea cuvântului. Azi n-a mai păstrat nimic, nici din Pegas, nici din apucăturile de biciclist. S-a ales cu unele de şofer, care nu tolerează mişcările bicicliste.
Să lăsăm Pegasul să se odihnească în pace
Pe vremea cînd mersul pe bicicletă era doar mers pe bicicletă şi atît, pe cînd bicicletele puteau fi cel mult nişte “semicursiere” ruseşti, adică prin anii 80, tatăl meu a intrat pe poartă cu un Pegas vişiniu, puţin scorojit, luat la mîna a doua de la un coleg de serviciu.
A fost un eveniment complet neanunţat şi unul dintre cele mai tari cadouri care se puteau face atunci. Aşa că am urcat în şa, am dat de două ori din pedale şi am intrat cu umărul într-un gard plin de sîrme şi ferigi. M-am ridicat şi am continuat excursia. La fiecare curbă strînsă lăsam stropi de sînge pe caldarîm. Cavalerul apocalipsei pe un Pegas pitic, proaspăt tuns cu un breton nemilos impus de un frizer fără imaginaţie şi cu pumnii mereu strînşi pentru o posibilă bătaie pentru teritoriu, cam ăsta eram eu la 7-8 ani.
Ultima mare aventură cu Pegasul a fost o ambiţie de-a mea, un fel de adio la 12 ani: l-am bătut pe tăică-miu la cap să mergem de la Focşani la bunici în aceeaşi zi, dus şi întors. În total, 74 de km. La dus a fost relativ uşor, ne mai odihneam, mai beam nişte apă, el mai fuma o ţigară, nici nu era prea cald. Era o banală experienţă perfectă.
La întors a fost puţin mai greu pentru amîndoi. Roţile Pegasului se micşoraseră, întunericul ăla de la cîmpie, cu cer înorat, nu se compară cu absolut nimic. Pe aproape de Focşani s-a abătut deasupra noastră un val imens de cărăbuşi sau, mă rog, nişte gîndaci negri cu mici căngi care scoteau un soi de scîrţîit cînd îi smulgeai din păr.
De la pedalatul intensiv aveam nişte rosături între picioare demne de turnee mult mai serioase. Am ajuns acasă, mama a deschis uşa şi a primit chicotind un tată şi un fiu cu tot cu biciclete şi cu tot felul de lighioane ascunzîndu-se pe sub tricouri. E ultima amintire cu Pegasul. Dup-aia s-a pierdut pe undeva printre unchii şi mătuşile de la ţară.
Ce se întîmplă acum cu bicicletele nu e neapărat pe gustul meu. Adică lumea tinde să vorbească prea mult despre “cît ai dat pe bicicletă” şi despre “nesimţirea automobiliştilor”, lucru periculos: mă aşteptam la oamenii pe bicicletă să fie ceva mai puţin burghezi şi ceva mai puternici în statementuri.
Bicicleta de azi îmi pare uneori simbolul burgheziei blazate, indiciul clar al faptului că ne pierdem energia cu chestii minore: cum ar fi, de exemplu, să vorbim toată ziua despre faptul că sîntem biciclişti. Glumesc răutăcios, aşa-s eu. Mă bucur că nu aveam pistă pentru Pegas în copilărie. e foarte important să nu mergi prin locurile indicate cu bicicleta – ăsta e sensul ei, nu? Glumesc răutăcios 2. Încă una şi gata.
Eu sînt acum omul cu maşină. Nu m-aş urca pe bicicletă în oraş în ruptul capului. Nu e ideea mea despre biciclism. Pegasul meu trebuie să se odihnească în pace. Mă enervează împărţirile între tabăra automobiliştilor şi tabăra bicicliştilor. Voi merge cu maşina cît de mult voi putea pur şi simplu. Voi mai ajunge pe două roţi probabil peste vreo 50 de ani în căruciorul din azil, haha.
Nu pot accepta că oamenii nu mai ştiu să se revolte din motive tari, puternice, care să răstoarne guverne şi sisteme. Cînd văd unii cu chef de protest pe bicicletă, văd, de fapt, un cîrd de plictisiţi cu chef de socializare. Ei bine, mi se pare neinteresant. Ei pîngăresc memoria Pegasului meu – ăla chiar a fost un soi de căluţ sfînt, n-avea nevoie să lupţi pentru drepturile lui. Nu i-a căzut niciodată lanţul…
Credit foto: Cotidianul
13 Comments
Ok, he’s got a point. Este o moda cu bicicletele acum.
Dar eu, de exemplu, am cea mai ieftina bicicleta si nu intreb niciodata oamenii cat au dat pe bicicleta lor, pentru ca nu mi se pare relevant. Si nu am socializat cu nimeni la protestele de biciclisti, ci doar am fost acolo ca sa incerc sa schimb ceva in bine. Si uite ca s-a mai schimbat cate ceva datorita acestor proteste, si pot sa trec cu bicicleta prin parc. Lucrul acesta marunt, care nu inseamna ca am daramat sistemul, ci ca am am luptat pentru o mica bucurie.
M-am dat ca exemplu pe mine, dar nu cred ca sunt exceptia care confirma regula. Mai sunt destui ca mine. Destui cat sa te gandesti de doua ori inainte sa fii atat de cinic, Costi. In orice caz, mi-a placut povestea. :)
Costel…eternul cinic…Hai sa ne amintim o chestie. Vorbesti de un card de plictisiti cu chef de socializare si de protest (de) pe bicicleta. Dar uiti ca esti acelasi plictisit la volan, zi de zi in drum spre acelasi job (mai schimbi CD-ul cu muzica, eventual) si manifesti aceeasi forma de revolta, inutila ai spune tu, oprindu-te in dreptul unui sofer bulangiu care ti-a taiat calea si adresandu-i cuvinte care va incarca negativ pe amandoi (sorry ca dau din casa, dar e blog pana la urma :D). Asa ca daca nu exista mari diferente intre soferii care se injura in trafic, cu chef de protest “marunt”, si proaspetii biciclisti “revolutionari”, sa-i lasam sa convietuiasca. Macar cei din urma sunt un trend nou pentru Romania, blazati si burghezi cum or fi in esenta, iar mie mi se pare ca asta, chiar daca nu rastoarna sistemul din temelii, scutura totusi ceva: insasi blazarea la cote extinse, pentru ca o sa avem injuraturi mai diversificate pe strazi, atat din tabara biciclista, cat si din cea pe patru roti, plus pietonii care au ramas acum “pe drumuri”, deci un spirit protestatar sporit. Asa, impreuna, poate ajungem sa rasturnam si guverne.
Normal ca este o moda bicicleta acum si tocmai asta e ideea. Inmultirea ciclistilor ca ciupercile dupa ploaie. Despre asta e si blogul. Oamenii se leaga de subiect pentru promovarea lui si pentru placerea mersului pe doua roti.
Iar daca ei vor sa socializeze pe tema asta, nu prea vad care-i problema? Si daca a devenit cool, iar nu vad care-i problema?!?. Nu e nici una! e doar cool
si justific acu de ce sint eu ciclist.
1. merg cu bicicleta prin bucuresti de multi ani, cand aratam ca un semiextraterestu pe bulevard si cand nu era o moda decat, eventual, la Paris.
2. fac asta pentru ca-mi place, pentru ca nu-mi place transportul in comun si pentru ca ajung mai repede decat cu masina sau cu orice altceva. Chestia ca metroul e cel mai rapid e un mit spus de pacino in “devil`s advocate”.
3. e ieftin si am mereu loc de parcare.
4. ma fereste de eternele discutii despre platit asigurari, roviniete, schimbat pistoane, vaicareli cum ca s-a scumpit iar benzina sau ca in parcare un alt imbecil mi-a atins-o. si, in plus, nu mai bag bani in buzunarul baietilor din arabia saudita, care stim noi bine la cine cotizeaza :).
5. ador sa-i consider tarani pe cei care ma dispretuiesc in trafic :)
Ok, mie mi se rupe, ca sint imun la judecatile de valoare ale distinsului costi; insa recunosc ca ma enervez atunci cand apare unu care da cu bata in balta doar de dragu actului in sine.
Toate bune
Eu nu prea cred ca bicicleta a devenit o moda sau un subiect de discutie si nici macar un simbol al vreunei revolutii sociale. N-am participat niciodata la vreun protest, niciun prieten de-al meu nu are bicicleta (deci nici nu prea am cu cine sa vorbesc despre ele) si n-am incercat niciodata sa socializez cu cineva din cauza bicicletei; merg cu bicicleta doar din placere. Am si masina dar prefer sa nu o mai folosesc prin oras pentru ca pur si simplu nu imi mai place (desi condusul este o alta placere de-a mea). Niciun sofer din lume nu are destule argumente sa ma convinga ca lui ii face placere sa conduca prin bucuresti iar faptul ca petrece cateva ore pe zi stand in trafic nu mai are nimic de-a face cu soferia. Asadar, lumea merge pe bicicleta din placere si pentru ca este mai practic (ex. pana la servici fac 15 min de la obor pana la unirii cu bicicleta in loc de 40 de min cu masina sau alt mijloc de transport in comun).
a, am uitat. N-am fost niciodata la proteste pe doua roti.
Ah, ce bine ar fi ca bicicleta să fie o modă în România! Am recuperat timpul la accesul la Internet comparabil cu alte ţări din UE şi suntem în epoca de piatră cu mentalitatea privind transportul alternativ.
Rogozanu e în juriu la concursul cu poveşti despre Pegas? Super. Sper să fie obiectiv.
nu mai departe de alataieri, un corporatist pur-sange, sofer al celui mai focos BMW de pe strazile Bucurestiului, si-a insirat toti dintii opalescenti, sa-mi povesteasca despre superba bicicleta pe care tocmai si-a achizitionat-o
deci rogozanu are dreptate, pana la un punct: acela ca am plecat spunandu-mi ‘slava domnului’ ca acest corporatist e asa un ‘fashion victim’ incat n-a ratat-o p’asta cu bicicletele
en fin, cu toate ca rogozanu pacatuieste prin contradictie: atribuie celor 4 roti aceeasi patima pe care o reproseaza velocipedului si se declama sofer pan’ la scleroza multipla (asa e el mereu, vine in contra valului, ca sa fie mai cool decat toti coolarii), am preferat povestea lui, finca-i mai sincera si chiar mai literaturistica decat toate zorzoanele si linguselile lui ernu, un scriitor wannabe; am preferat-o si pentru ca aduce echilibru in ‘portocala’ prin contrabalans – ca pe bicicleta :))
si, en fin de tot, ca sa pun capac, frate, dispun de 4 mijloace diferite de locomotie, dar le privesc pe toate ca pe o necesitate; pasiunea mea, da, este mersul pe 2 picioare
Dacă la Bucureşti biciclismul arată acum ca o modă, asta se întâmplă, după mine, din acelaşi motive pentru care activiştii se chinuie să transforme aruncarea gunoaielor într-o modă. Pentru că, din moment ce lucrurile au stat în suspensie vreo 40 de ani, mai nimic, inclusiv banalul mers pe bicicleta, n-a apucat să intre într-un ritm normal, scutit de discursuri justificatoare şi mobilizatoare. Să te aştepţi ca semenii noştri imediaţi să iasă-n stradă pentru cauze majore, fără să-şi fi făcut mâna cu mini-proteste (nu neapărat pentru piste de biciclete, ci pur şi simplu pentru un metru în plus de trotuar pe cap de pieton), mi se pare idealist. Să te aştepţi ca bicicliştii să fie o specie cu un nerv al stoicismului ieşit din comun, refuzând principial să nu comenteze când vreun şofer îi trateatză ca pe nişte loseri care n-au bani de maşină, încurcând traficul pe două roţi, mi se pare o dorinţă care nu se susţine. Şi mai cred că în Bucureştiul de fiecare zi e nevoie de activism deocamdată – chiar dacă nu am participat niciodată la marşuri ambiţioase -, pentru că nu prea există reflexele fireşti de a-ncerca să faci chestii ok la un micro-nivel. Anyway, as usual, Costi apasă pe butonul cu argumente care te enervează în primă instanţă, ceea ce e destul de constructiv, faţă de un alt consens reconfortant. Doar că mi s-ar părea ok să te dai o tură cu bicicleta prin Bucureşti – nu în uichend, aşa, idilic, ci în plin rush hour de midweek – pentru a înţelege de ce o chestie care ar trebui să fie o practică discretă are nevoie momentan de cârjele unor mini-campanii de awareness. Mai ales acum, când la modă e, din ce în ce mai sensibil, să faci revoluţii pentru cauze majore direct din fotoliu, prin câteva clickuri şi posturi de Twitter, iar noi devenim din ce în ce mai rapid animale de birou.
@mailia
linguselile lui ernu si sinceritatea lui costi?!?
Povestea lui costi mi-a spus doar ca pegasul a fost o experienta traumatizanta pentru el. Cum s-a urcat pe bicicleta a si dat cu ea in gard si s-a julit! Apoi, la fiecare curba a cazut si a lasat stropi se sange pe asfalt!!!Era cavalerul apocalipsei pe un pegas, nu intelegi?
Si cand si-a mai revenit din fantasme si a inceput sa povesteasca frumos s-a pomenit, vai, cu nu stiu ce insecte in par! Pai, eu n-am mai citit de foarte mult timp ceva mai patetic de atat?
si spui ca pasiunea ta e mersul pe jos? serios, l-ai incercat in bucuresti, un oras labartat, dispus radial si cu trotoare mici, ocupate cu sute de masini? ca si pe costi, nu te-am crezut nici macar o secunda :)
Acum 2 ani Ernu a scris (utilizint textului Ilf si Petrov) o oda. Era o replica la textul lui Liiceanu deciat masinilor. Uite ca l/am gasit….
Oda pietonilor si biciclistilor
Lui Siegfried din partea unui pieton
Autor: Vasile ERNU
Cu bicicleta mea Minsk, de o virsta cu cravata mea de pionier, merg pe strazile Bucurestiului si ma uit cu oarecare ironie si compasiune inspre Maybach-uri, BMW-uri si Volvo-uri indiferent cui apartin ele. Nu am nimic cu masinile, nici cu automobilistii, fie ca scriu carti, fie ca vind valuta la colt de strada. Dar dati-mi voie, totusi, sa fiu solidar cu pietonii si biciclistii.
Stimati automobilisti, va rog sa nu uitati ca „mersul pe jos face piciorul frumos“. Iar acum o sa va repovestesc (remake) cea mai duioasa oda dedicata PIETONULUI, marca ILF &PETROV.
Pietonii reprezinta cea mai mare parte a omenirii. Mai mult chiar, constituie lamura ei. Pietonii au creat lumea. Ei au construit orasele, au ridicat cladirile cu etaje peste etaje, au facut instalatiile de canalizare si de alimentare cu apa, au pavat strazile si le-au luminat cu becuri electrice. Ei au raspindit cultura in lumea intreaga, au inventat tiparul si praful de pusca, au facut poduri peste riuri, au descifrat hieroglifele egiptene, au pus in circulatie lama de ras, au desfiintat comertul cu sclavi si au stabilit ca din boabele de soia se pot prepara o suta paisprezece feluri de mincare gustoasa si hranitoare.
Si cind totul a fost gata, cind planeta noastra a capatat un aspect oarecum civilizat, au aparut automobilistii.
Trebuie sa precizam, de altfel, ca si automobilul a fost inventat de pietoni. Dar automobilistii au uitat asta numaidecit si au inceput sa-i striveasca pe sarmanii pietoni blinzi si inteligenti. Strazile, create de pietoni, au trecut sub stapinirea automobilistilor. Partea carosabila a devenit de doua ori mai lata, iar trotuarele, de doua ori mai inguste, ajungind pina la dimensiunile banderolelor de pe pachetele de tutun. Pietonii au inceput sa se lipeasca, tematori, de zidurile caselor.
in orasele mari, pietonii duc o viata de martiri. S-a introdus, pentru ei, un fel de restrictie de ghetou in ce priveste circulatia. Nu li se ingaduie sa traverseze decit la intersectii, adica tocmai acolo unde circulatia este mai intensa, unde firul de par de care atirna de obicei viata pietonului se poate rupe mai usor decit oriunde.
in intinsa noastra patrie, masina – destinata, in conceptia pietonilor care au inventat-o, sa serveasca transportului pasnic al oamenilor si lucrurilor – a capatat caracterul primejdios de proiectil fratricid. Ea scoate din arena coloane intregi de membri ai sindicatelor si ai familiilor lor. Iar daca, uneori, pietonul izbuteste sa scape de sub botul argintiu al masinii, vine atunci politia si il amendeaza pentru nerespectarea catehismului circulatiei.
in general, prestigiul pietonilor s-a subrezit mult. Ei, care au dat lumii oameni ilustri ca Horatiu, Boyle-Mariotte, Lobacevski, Gutenberg si Anatole France, sint nevoiti acum sa se strimbe cum nu se poate mai caraghios ca sa atraga atentia asupra existentei lor. Doamne Dumnezeule, care de fapt nu existi, nu puteai sa-ti dovedesti mai bine inexistenta decit lasindu-l pe pieton sa ajunga unde a ajuns.
Iata-l facind „autostopul“ de la Bucuresti la Vama Veche, pe soseaua dobrogeana, intr-o mina cu un steag purtind inscriptia „Sa reorganizam viata textilistilor“, iar pe umar cu un bat la capatul caruia atirna niste sandale de schimb tip „nenea Vanea“ si un ceainic de tabla fara capac. Este pietonul de weekend, plecat de tinar in vacanta si care, ajuns sub portile Bucurestiului, in pragul batrinetii va fi strivit de un autocar greu, al carui numar nimeni n-o sa apuce sa-l retina.
Sau iata un altul, mohican european al mersului pe jos. El face inconjurul lumii, rostogolind in fata sa un butoi. Ar fi mers el bucuros si fara butoi; dar atunci nimeni n-ar fi bagat de seama ca e intr-adevar un pieton de cursa lunga si ziarele n-ar fi scris despre el. Asa incit e nevoit sa impinga in fata sa, toata viata, butoiul blestemat, pe care – colac peste pupaza (rusine, rusine!) – este desenata cu galben o mare inscriptie ce lauda neintrecutele calitati ale uleiului de automobil: „Visul soferului“.
in asa hal a decazut pietonul!
Numai in micile orase de provincie (pe cale de disparitie) pietonul (si biciclistul) mai este respectat si iubit. Numai acolo mai este stapin al strazilor si poate calca, fara sa se sinchiseasca, pe caldarim, si sa-l traverseze in orice directie, cum vrea si cind ii pofteste inima.
Fratilor, e timpul sa reabilitam demnitatea Pietonului si a Biciclistului! Si nu uitati: masina nu este un lux, ci un mijloc de locomotie care poate dauna grav sanatatii.
Costi, lumea vorbeste prea putin despre cat a dat pe biciclete si despre nesimtirea automobilistilor. asta pentru ca majoritatea sunt automobilisti. si daca si-ar admite nesimtirea si blazarea (care, fireste, e a lor si nu a biciclistilor) nu ar mai fi atat de multi probabil.
oricum… am vazut si tipi mai grasuni decat tine mergand pe bicicleta. nu te descuraja…
Co-stin te iu-bim!
eu vreau piste de pietoni si de transport in comun! :D
2 Trackbacks
[...] pe 2 sau 4 roti, pe minsk sau pe pegas, important e sa miscam lumea putin. Portocala Mecanica. [...]
[...] încă o dată despre primele lor biciclete (după ce au făcut-o pentru concursul Pegas Reloaded aici şi aici). Mai dăm mulţumire şi celor de la Guest House, precum şi Ancăi Echim. Şi vouă [...]