Concurs Pegas Reloaded: Povestea lui Vasile Ernu

Vasile Ernu a avut o copilărie cu nişte biciclete total altele decât cele pe care le-am avut noi restul. Pentru că vine de peste Prut. Cât a scris la aceste rânduri m-a întrebat întruna cum i se zice la şa, butuc, cadru, portbajaj şi alte alea în română. Lui îi veneau pe limbă doar versiunile moldoveneşti. Citiţi-i povestea ca să aflaţi cum i se zice în Republica Moldova la Pegas. Mulţumim, Vasile.

Bicicleta Minsk, această „traumfabrik” a copilăriei mele

În copilărie, ori de cîte ori ieşeam în curte la joacă, după ce oboseam sau ne plictiseam, apărea o polemică inevitabilă. Eu cu prietenul meu aveam cîteva probleme „fundamentale” de rezolvat. De obicei eram pe poziţii opuse, ireconciliabile, fiindcă era foarte greu să cădem la pace atunci cînd în joc apăreau idolii noştri sau lucrurile la care ţineam foarte mult. Mie îmi plăcea de un anume hokeist, strîngeam postere, decupaje din ziare şi informaţii despre el, prietenului meu de altul, aducînd un dosar „distrugător” în favoarea febleţii lui. Polemicile şi argumentele noastre mergeau pînă în pînzele albe. Despre echipele preferate de fotbal disputele puteau ajunge pînă la încăierare. Unul din noi îşi declara dragostea pentru Spartak Moscova, altul pentru Dinamo Kiev. Ne ciondăneam pînă ne supăram, ne luam jucăriile, pozele preferaţilor sau mingea şi plecam fiecare la casa lui, ca a doua zi să o luăm de la capăt. Cu această ocazie mi-am dat seama de un adevăr greu de contestat şi, anume, că viaţa e complicată. Am înţeles acest lucru în momentul în care a trebuit să tranşăm cea mai mare problemă a vremurilor noastre: care este cea mai bună bicicletă din lume? Norocul nostru era că ştiam şi văzusem numai trei modele: Minsk, Ukraina şi Desna. În Imperiul de la răsărit mai existau cîteva modele pe care le-am descoperit mai tîrziu, dar nici unul nu a reuşit să stîrnească atîta patimă precum cele pe care le-am cunoscut prima oara şi pe care am învăţat să-mi ţin echilibrul.

Întîmplarea face ca eu să primesc de la părinţi un Minsk, iar prietenul meu să primească cam în aceeaşi perioadă o Ukraina. Există părinţi pe care-i iubeşti, există prieteni la care nu poţi renunţa, există primele palpitaţii sentimenatele, există eroii preferaţi şi există nişte obiecte pe care nu le uiţi orce s-ar întîmpla. Există însă bicicleta Minsk care e un amestec între eroul iubit, prietenul devotat, visul împlinit şi erotismul infantil al primei iubiri.
Vă rog, nu zîmbiţi, voi, copii ai capitalismului decadent, care ştiţi, aţi văzut şi v-aţi plimbat cu o mulţime de biciclete! Vă rog, nu judecaţi înainte de a afla ce este şi mai ales ce înseamnă aceste minuni ale tehnicii comuniste. Acestea nu erau biciclete, ci adevărate mituri care puteu fi doar visate. Desna, mai treacă meargă, dar Minsk şi Ukraina sînt însuşi visul lui Dumnezeu, despre care se spune că nu a fost văzut nici măcar de Gagarin cînd a fost în cosmos. E un vis care a luat fiinţă şi a venit să bucure viaţa nevinovaţilor copii sovietici. Puţine obiecte au existat în lumea asta care au înflăcărat visurile şi mintea atîtor copii. Zi şi noapte aceste biciclete erau visate de milioane de copii sovietici. Unii visau Minsk, alţii visau Ukraina. Erau două visuri care pentru unii deveneau realitate şi atunci intrau într-o stare de fericire aproape totală care nu se uită nicioadată. Lăsaţi-mă cu Cube, Kona, Trek sau Brompton şi Electra. Cine nu a visat la un Minsk, cine nu a avut palpitaţia primei atingeri a ghidonului auriu, cine nu a apăsat pe „urechiuşa” soneriei metalice pentru a atenţiona în mod special colegele de şcoală să se dea din faţa acestei minuni, cine nu şi-a agăţat măcar o dată pantalonii în lanţ şi nu şi-a julit cel puţin un genunchi, şi cine nu a avut febră musculară la fese doar din plăcerea de a merge cu această bicicletă, fiind nevoit să doarmă pe burtă, nu va înţelege niciodată ce înseamnă Minsk.

Istoria relaţiei mele cu bicicleta se reduce la citeva cuvinte simple, care ascund însă multe sentimente şi poveşti. Prima oară am mers cu bicicleta la 2 ani. Aşa cum se cuvine unui copil dus la gradiniţă cu bicicleta de fratele mai mare. Am fost aşezat frumos pe cadru, mă ţineam strîns cu mîinile de ghidon, cu picioarele aruncate spre stînga. E frumos, vîntul suflă în faţă, doar că te cam doare fundul iar pe la 4 ani e deja insuportabil. După care am început să mă dau cu bicicleta fratelui meu în josul străzii folosind ca punct de sprijin doar pedala din stînga, ţinîndu-mă strîns cu o mîna de ghidon şi alta de cadru, facînd primele exerciţii de echilibristică care se finalizau cu căzături zdravene pe asfaltul negru care îmi julea nemilos coatele şi genunchii. Au urmat primele încercări de a lua cu adevărat în stapînire bicicleta, însă nu încălecînd-o, căci picioarele mele încă nu ajungeau la pedale din cauza cadrului, ci pedaland prin interior, pe sub cadru. Orice copil din generaţiea mea şi multe de dinaintea mea au în minte această imagine arhetipală: o bicicletă mare care merge aproape singură şi în interiorul ei, un copil care se frămîntă. După care, mersul adolescentin, galeş, deseori cu mîiinile luate de pe ghidon, al celui care controlează aproape perfect fiecare mişcare a bicicletei, care stăpîneşte fiecare secret, fiecare detaliu şi care poate oricînd să ducă pe portbagajul din spate orice domnişoară care are curajul să se aşeze.

De cîţiva ani nu mai am bicicletă. Sufăr în sinea mea, îmi este un dor nebun să mă arunc ca pe vremuri pe şaua unui Minsk şi să dau din pedale pînă cînd „pegasul” tehnologiei sovietice va prinde aripi şi va zbura. Din păcate, acest lucru nu mai este posibil, fiindcă au apărut mult prea multe maşini. Ador bicicliştii, rolerii şi skateboarderii. Ador mai ales pietonii pentru că au inventat bicicleta, însă nu-i voi ierta niciodată pentru că au inventat maşina care ne ia pe zi ce trece tot mai mult din mica porţiune de drum care ne-a mai rămas. Îmi este dor de Minsk-ul copilăriei mele, această fabrică de vise şi traume din care nu a mai rămas decît o frumoasă amintire.

Credit foto: Cotidianul

Be Sociable, Share!

•