Înaintez destul de anevoios cu interviurile pentru dizertaţia mea de la master. Ultimul a fost făcut cu Andrei Gruia. Ne-am lăfăit într-un hamac prins între doi plopi, pe un canal de prin Colentina şi l-am lăsat să vorbească despre cum moşeşte el biciclete. Una e o Gazelle Tour de France. Cu o poveste fabulos de frumos zisă.

Când mi-am propus să fac dizertaţia la Masterul de Antropologie pe biciclete custom made ştiam doar cu cine trebuie să vorbesc pentru interviuri, nu şi exact ce mă interesează anume pentru exploatare academică. După trei interviuri, pot zice că mi-am mai limpezit mintea. N-o să înşir pe-aici concepte de lucru sofisticate, ci doar atât: va fi despre viaţa socială a bicicletelor (căutaţi după un tip, Appadurai, pentru detalii). Mai precis, cu oamenii ce fac biciclete custom made şi cu cei care le cumpără o să vorbesc despre cum se transformă bicicleta în preajma omului.

După un interviu de două ore pe reportofon cu Andrei de la Minor Swing mi-a rămas în cap povestea primei biciclete aranjate de el. O Gazelle Tour de France, pentru Ioana, prietena lui. Citiţi şi bucuraţi-vă ca şi cum ar fi fost făcută pentru voi!

 

Andrei i-a cumpărat o bicicletă prietenei lui (i-a făcut o surpriză), care nu ştia la acea vreme să se dea pe bicicletă. A vândut pentru asta o motocicletă Husqvarna pe care o avea. De la un prieten a aflat de nea Gelu, care ţine undeva prin Vitan biciclete olandeze. Asta se întâmpla în primăvara anului 2008.

 

M-am dus direct la nea Gelu. Mi-a plăcut din start personajul. Era un maldăr de biciclete acolo. În spate văd nişte dungi albe, faine. Când a scos-o, Gazelle, Tour de France, albă, completă, butuci Sturmey Archer, aluminiu, schimbător Elysée original, nou-nouţ, care nu are cablu, are o tijă de metal printr-o cămaşă. Aia nu se schimbă, l-ai futut, ăla e, pui altul. Superbă, apărători. Nu ştiam ce-i aia Gazelle la vremea aia. Era cadrul ăsta, cu două ţevi subţiri sus, dar altfel decât elveţienele. Nici elveţiene nu văzusem prea multe să zic că era altfel. Dar avea o statură, era toată parcă adunată, ca un peşte. Gazelle-le au stilul ăsta de-s adunate aşa înspre ghidon, parcă-s concentrate acolo înspre ghidon. Şi mecanismele parcă-s concentrate la roţi, acolo, frâne, tracţiune şi învârteală în acelaşi loc, concentrat acolo, totul funcţionează brici. Şi zic asta e, să-mi bag pula, nici nu mă uit la alta. Zic Nea Gelu, cât e asta? Şase milioane. Ia şase milioane, nici nu i-am mai zis că 5, că mai puţin. Tre să-i fac ceva? Umflă-i roţile. Era jepcărită. Ea arăta brici, dar era murdară, din atelierul lui Nea Gelu.

 

M-am dus direct cu ea acasă, în curte, am pus-o aşa la soare, am desfăcut-o toată bucăţi. A rămas numai cadrul. Am curăţat-o lacrimă, lacrimă, lacrimă, după aia am pus-o la loc. Toată treaba a durat opt ore. Să o desfac, să o curăţ, să o pun la loc. În momentul în care am desfăcut-o, am curăţat-o şi am pus-o la loc, îţi dai seama de cum sunt făcute chestiile. Ce se scoate prima dată, era complet altceva decât la Giant-ul meu de 500 de euro. Şi vedeam nişte chestii de calitate pur şi simplu. Faţă de aia a mea de serie, serie, serie. Şi asta era de serie, normal, că tot în fabrică se face, dar era mult mai atent făcut. Plus că scria pe ea Tour de France, deja îmi făceam film, nu că ar fi fost la Turul Franţei, dar îmi făceam filme de genul un fel de ediţie aniversară. I-am pus şi o pană roşie, frumos, era albă, cu inox şi aluminiu ţais pe ea şi era cu o pană roşie, aşa, faină. Şi i-am mai pus nişte scoicuţe de la mare, i le-am lipit pe ici, pe colo. Începeam deja să o customizez pentru Ioana, că urma să fie o super surpriză când se întorcea (era plecată din Bucureşti).

 

Ultimul lucru care mai trebuia pentru bicicletă, că era albă, era un sticker alb cu Minor Swing (un brand de făcut hamace pe care îl crease alături de prietena lui), dar Ioana le luase pe toate cu ea. Şi deja mi-a venit povestea în cap. Zic Perfect, o ascund în spatele curţii, când vine Ioana, zic “Auzi, mă, n-ai luat sticker-ele alea cu tine? Dă-mi şi mie unul că am nevoie la ceva”. Şi ea să mă întrebe La ce am nevoie şi să zic Ia, uite, se potriveşte fix aici. Final touch-ul. Exact aşa a fost.

 

Comunitatea Bicicliştilor din Bucureşti e, anul acesta, cel mai vizibil demers pe partea de lobby-ing pentru biciclete. Şi adună cam tot ce înseamnă lume interesată să schimbe lucrurile prin oraşul ăsta. Dacă nu aţi auzit încă de ea, ar fi cazul să ciuliţi urechile aici.

Pe Matei Budeş, iniţiatorul proiectului, îl ştiu de astă iarnă, când ne-am văzut la o bere. Îmi zicea de idee, mi-a plăcut cum sună; apoi l-am mai văzut, pe el, dar şi pe alţii pe care îi ştiam oameni hotărâţi, când deja iniţiativa reuşise să adune oameni mai mulţi, la discuţii mai aplicate. În sfârşit, avem vară şi avem un grup coagulat care vrea să facă lucruri şi pe care îi susţinem necondiţionat. Şi asta nu pentru că suntem şi noi parte din mişcarea cu pricina. Ia citiţi mai jos ce ambiţii are această comunitate. Nu ar trebui să fie deloc fantasme pentru un oraş normal şi pentru cei care îl guvernează. Şi haideţi să punem umărul să sprijinim ce se doreşte aici. Fiecare după puteri!

• Organizarea celui mai mare eveniment din România pentru încurajarea folosirii bicicletei – Kilometrul Verde – în curând
• Schimbare STAS-uri. Comunitatea Bicicliştilor din Bucureşti şi-a pus problema rezolvării problemelor pistelor pentru biciclişti. Una din abordări a fost aceea de revizuire a vechiului STAS 10144 care reglementează modul în care se construiesc pistele şi trotuarele.
• Iniţierea discuţiilor dintre societatea civilă şi autorităţi pe tema mobilităţii urbane. A fost constituit un Grup de lucru din care fac parte toţi actorii implicaţi, atât la nivelul oraşului cât şi la nivel metropolitan. Din partea PMB: Direcţiile Juridic, Transport, Urbanism, Mediu, Turism, Poliţia Locală, Biroul de Presă; Administraţia Străzilor; RATB. Alte instituţii: Brigara Rutieră Bucureşti; Metrorex; Autoritatea Metropolitană de Transport Bucureşti, Ministerul Transporturilor, CFR, reprezentanţi ai societăţii civile. Întâlnirile vor avea loc la sediul PMB, frecvenţa întâlnirilor fiind bilunara.
• Desfiinţarea pistelor periculoase pentru participanţii la trafic. S-a constatat că pistele din Bucureşti nu respectă prevederile Codului Rutier. Dispoziţiile Codului Rutier “au ca scop asigurarea desfăşurării fluente şi în siguranţă a circulaţiei pe drumurile publice, precum şi ocrotirea vieţii, integrităţii corporale şi a sănătaţii persoanelor participante la trafic sau aflate în zona drumului public.”
• Centura bicicliştilor bucureşteni. Proiectul „Centura bicicliştilor bucureşteni” are ca scop oferirea posibilităţii evadării din mediul urban pentru a pedala în siguranţă şi în afara oraşului. Centurile bicicliştilor bucureşteni pot fi mai multe la număr şi pot fi amplasate în toate cele patru puncte cardinale în raport cu municipiul Bucureşti. Proiectul nostru se referă la Centura nordică a bicicliştilor bucureşteni. Multe din rutele uzuale de antrenament sau doar plimbare a bicicliştilor ce au domiciliul în Bucuresti, se desfăşoară în partea nordică a oraşului. Propunerea noastră se referă la construirea unei piste de bicicletă în dublu sens care să permită bicicliştilor un antrenament eficient sau o plimbare plăcută.
• Includerea unei „autostrăzi a bicicliştilor” în proiectul canalului navigabil Dunăre – Bucureşti. Aflat în imediata vecinătate a canalului, drumul dedicat exclusiv bicicliştilor trebuie inclus în proiect pentru a fi luat în calcul în cazul obţinerii unei finanţări europene. “Autostrada bicicliştilor” ar uni ruta europeană EUROVELO 6 de Bucureşti şi ar fi un refugiu pentru bucureştenii interesaţi de miscare în afara spaţiului urban. Construcţia pe langă cursul apei poate exclude orice interacţiune cu traficul auto.
• Modificarea de către CNA a Codului Audiovizualului pentru introducerea unor mesaje de avertizare ce urmează să fie difuzate obligatoriu de catre posturile TV si radio. Mesajele ar trebui sa sublinieze avantajele folosirii bicicletei în spaţiul urban (Exemplu : Bicicleta e un mijloc de transport ieftin, sănătos şi eficient. / Mai mulţi biciclişti înseamnă de fapt mai puţine maşini în trafic). Proiectul este în acord cu Strategia Naţională petru Siguranţă Rutieră şi poate fi realizat într-un parteneriat între CISR, CNA şi societatea civilă.
• Proiect educativ-informational. Activitaţi de educaţie în rândul tinerilor din licee.

PS: Poza de mai sus e de la Prima Evadare, velo-ride-ul cu cel mai mare număr de participanţi din România. Spune totul despre cum sunt priviţi bicicliştii în oraş: Ia tu frumos bicicleta şi fă-ţi loc pe unde poţi prin Bucureşti! Bine? Şi dă-mi un vot anul ăsta pentru piste întinse deampulea cu bandă adezivă galbenă!

Am fost ieri în tură cu un pluton pe bune. Opt oameni (cu mici variaţii – unii pierduţi pe drum, alţii adăugaţi pe parcurs). Într-o tură de 100 de kilometri în nordul Bucureştiului, vreo trei ore făcute în total. Pe la Corbeanca – Tâncăbeşti – Ciolpani – (apoi pe drumuri mai puţin aglomerate) – Ghermăneşti – Gruiu – Moara Vlăsiei.

Aveam un green jersey de sprinter de la Nea Gelu (poză cu atelierul din strada al omului vedeţi mai jos). Dar am fost cam lanternă roşie pe fixa mea, care n-a prea putut ţine ritmul cu restul cursierelor, deşi mă duceau picioarele la mai mult.

Îmi trebuie o cursieră, e clar. Şi mai ales o cremă de soare. Contrastul bronz – brânză de pe mâini şi picioare e tot mai evident.

Evident, la unii mai mult decât la alţii :)

De pe vremea când nimeni nu avea încă nevoie de Taiwan. 17 minute despre cum se făcea de la cap la coadă o bicicletă Raleigh (m-am dat şi eu pe un Raleigh toată iarna trecută, btw), în 1954, în Marea Britanie.

Am fost acum ceva vreme la o fabrică de biciclete din Olanda, la Gazelle mai exact. Munca minunată pe care o vedeţi în filmul de mai sus dispăruse cu totul în fabrica din Dieren pe care am vizitat-o eu. Se mutase cu totul în Asia. În Olanda rămăsese doar munca de detaliu, asamblarea unor bucăţi gata pregătite şi trimise cu vaporul de peste mări şi ţări. Mai multe detalii despre filmuleţ, aici.

Pe malul Dunării

Ride-ul de la Giurgiu din weekendul trecut nu s-a lăsat fără poze, chiar dacă sosite cu ceva întârziere. O selecţie aveţi mai sus într-o galerie, mai multe găsiţi pe pagina de Facebook.

N-am avut un fotograf pe tot drumul după noi, pentru close-up-uri cu feţe transfigurate şi broboane de sudoare, dar vom avea şi de-astea la turele ce vin.

Jaap Faber e un tip din Rotterdam, mutat din 2009 la Bucureşti, unde e lector de neerlandeză la Universitate. Predă cursuri de practica limbii, lingvistică şi literatură neerlandeză. A scris recent un text mişto, Nu vă uitaţi pompa de bicicletă, în care descrie cum e Bucureştiul lui.

Are câteva pasaje mişto despre biciclete. Care biciclete reprezintă, evident, pentru un olandez pe nume Jaap manifestarea naţionalismului său latent. Am făcut o selecţie de fragmente, dar vă invit să citiţi tot textul, e foarte tare. Thx, Adrian Şchiop, pentru link. (Ce zice Jaap la un moment dat legat de Portocala Mecanică e puţin eronat, deşi nu-i rea ideea: nu suntem tocmai un magazin de biciclete)

 

Naţionalismul meu latent are forma unei biciclete. Este o manifestare sănătoasă şi cât se poate de scuzabilă sau în tot cazul una care nu implică vreo simbolistică agresivă sau instigatoare la genocid. Făuriţi-vă biciclete din săbii, iar ţara promisă vi se va arăta. Şi nu vă uitaţi pompa de bicicletă; de indicatoare ne ocupăm noi.

 

Lucruri de care nu ţinusem cont:
- câinii
- şoferi de autobuz sau alte făpturi criminale
- iluminatul stradal, sau mai bine spus, lipsa lui în unele cartiere
- patru luni de zăpadă pe an
- patruzeci de grade vara
- clipuri educative pe YouTube despre deschiderea antifurturilor în mai puţin de jumătate de minut
- faptul că bicicliştii sunt homosexuali sau cel puţin progresişti, ceea ce s-ar putea să fie chiar mai grav

 

Lucrurile stau altfel în Bucureşti. Dacă cineva te întreabă dacă ai bicicletă, ai foarte mare grijă ce spui. Răspunsul tău e ca un fir de mătase de care atârnă statutul tău social.

 

Cabina de lift din blocul meu are o suprafaţă mai mică de un metru pătrat şi uşi foarte sensibile, care fac ca la cea mai mică atingere, liftul să se oprească imediat. Necesită ceva exerciţiu să parcurgi cele nouă etaje de la apartamentul meu până la parter cu o bicicletă, mai ales dacă nu vrei să te alegi cu un ghidon în ochi. Copasageri: imposibil.

 

Să părăseşti cartierul e o misiune plină de ambuscade. În ambuscade: patrupezi. Animalele acelea au urcat pe scara evoluţiei ori s-au adaptat pur şi simplu: în orice caz, au constatat la un moment dat că nu au nimic de câştigat dacă aleargă lătrând după maşini. Acest vehicul cu patru roţi, a învăţat câinele, merge mai repede decât mine, muşcatul îmi provoacă mie mai multă durere decât lui, iar la o confruntare directă eu sunt întotdeauna partea învinsă. Să luăm atunci bicicliştii. Sunt valabile toate acestea şi pentru ei? Nu. Atunci, haţ pe ei.

 

Lucruri care pot fi luate în calcul pentru a fi depozitate permanent pe banda de biciclete:
- staţii de autobuz
- stejari
- maşini abandonate
- gropi foarte mari fără un scop anume
- stâlpi publicitari unde statul român susţine că va putea aduce cetăţenilor bunăstare, noroc şi prosperitate, atâta timp cât aceştia nu cumpără ţigări de contrabandă

 

Fotografia de sus e dintr-un ride făcut prin 2009 în Haga şi Amsterdam.

Adevărul e că cycle chic-ul e modul prin care se vinde cel mai bine în presă ideea de bicicletă. Care ar fi şi restul argumentelor prin care să îi avem pe jurnalişti de partea noastră?

Sunt jurnalist şi am cam învăţat care sunt declic-urile la care un fapt mai mult sau mai puţin divers devine ştire de presă. Mi-a venit să scriu despre modul în care trebuie vorbit jurnaliştilor după ce am citit mai pe la sfârşitul lunii trecute un articol de opinie din presa locală, în Monitorul de Cluj mai precis (nesemnat, deci asumat cumva de o redacţie întreagă, lucru cu atât mai alarmant), unde am asistat la prima acţiune de dat la ghioale pe faţă celor care folosesc bicicleta ca mijloc de transport.

Zice cam aşa articolul cu pricina:

 

Ediţia de luna aceasta a Marşului Bicicliştilor clujeni, o iniţiativă care promovează utilizarea bicicletei ca mijloc de transport în oraş, ar putea da peste cap şi mai mult circulaţia din oraş, îngreunată oricum foarte mult din cauza lucrărilor la linia de tramvai.

Tonul articolelor din presa românească este, slavă Domnului, mai echilibrat decât în exemplul pe care vi l-am dat. Nu fac monitorizări zilnice calitative să văd cam pe unde se plasează jurnaliştii în raport cu datul pe bicicletă, dar am observat, în mare pentru ce există apetenţă atunci când e vorba de ştiri cu pedale. Cu un search cu bicicletă pe Google News îţi faci o idee destul de corectă a agendei din această perioadă. Să luăm rezultatele de pe prima pagină a căutării:

• Un CEO de multinaţională care şi-a făcut business de vândut cafea pe bicicletă (INEDIT)
• S-a deschis un centru de închiriat biciclete (UTILITAR)
• Relansarea brandului Pegas (BUSINESS)
• Biciclete dintr-un sistem de bike sharing, vandalizate (ALARMIST) – se întâmplă şi la Paris, se întâmplă peste tot. Ar trebui vorbit şi despre calitatea acelor biciclete.
• Politicieni pe biciclete (MONDEN + ŞTIRE DE CAMPANIE)
• Cu bicicleta la mare (INEDIT)

În rezumat despre asta e vorba: nişte evenimente pentru presă, o pseudo-anchetă, o poveste de business. Aproape nimic venit din iniţiativa jurnaliştilor. Nu e vorba de acuze, aşa se petrec lucrurile. Bicicleta nu e neapărat o prioritate pentru agenda redacţiilor şi nu e vina exclusivă a lor.

Mi-a plăcut un articol de pe European Cyclists’s Federation (ECF), în care ni se dau câteva sfaturi despre cum putem vorbi despre noi astfel încât să nu părem nişte exotici în peisajul mobilităţii urbane. Am reţinut câte ceva şi cred că ar fi de folos să le folosim pe viitor în discursul nostru. Adresat celor din jur, prieteni, jurnalişti, politicieni:

• Faceţi datul de bicicletă ceva sexy (Mikael Colville Andersen se pricepe cel mai bine la treaba asta, are şi materie primă cu care să lucreze, e drept)
• Faceţi infrastructuri cu mâinile voastre (DIY) – Noi am avut o iniţiativă la Street Delivery, ar trebui să facem mai des, da :)
• Faceţi din jurnalişti pe bicicletă avocaţii voştri. Îi avem până acum pe Lucian Mândruţă şi pe Viorel Ilişoi, printre puţinii jurnalişti care nu se dau pe bicicletă pentru propriul brand.
• Nu vorbiţi despre biciclişti. Ci despre mobilitate urbană. Nu părem în acest fel o sectă.

Foto: ECF.com

O tură de Giurgiu nu o faci în fiecare zi pe bicicletă. Ultima dată s-a petrecut acum mai bine de un an. De ce nu e tocmai o nebunie să stai 120 de kilometri în şa, chiar dacă turele tale zilnice pe bicicletă sunt, de obicei, de acasă la birou, apoi la birt şi apoi iar acasă?

A sosit timpul să vă spun că nimic nu se compară cu o tură de drum lung. Oricâte drumuri faci prin Bucureşti, pe piste, pe şosea, prin parcuri. Când te întinzi la drum lung, altfel simţi lucrurile, altfel simţi bicicleta, locurile prin care treci, altfel te simţi pe tine. A sosit timpul să vă puneţi serios bicicleta la lucru şi să ieşiţi din caruselul năclit al oraşelor. Când vă veţi întoarce, epuizaţi şi plini de sare transpirată pe tot corpul, veţi simţi ce mici sunt toţi cei din jur în faţa măreţiei voastre.

De ce nu e, deci, o nebunie să faci un tur de Giurgiu pe bicicletă?

• Pentru că poţi merge cu o viteză medie de 28,5 km/h şi să ajungi, astfel, la Giurgiu în fix două ore. Calculate cu Strava, o şmecherie de aplicaţie pentru iPhone. Îţi trebuie, e drept, o bicicletă subţire, preferabil cursieră.

• Pentru că poţi prinde slujba de duminică la biserica din centrul oraşului, lăţit pe o bancă şi ascultând preotul frumos vorbind despre Iov, credinciosul model.

• Pentru că dacă ai lycra poţi arunca cu apă din bidon pe tine să te răcoreşti şi te usuci instant după aceea în bătaia soarelui.

• Pentru că poţi mirosi chestii pe care din maşină nu ai cum să le adulmeci veci pururi, oricâte drumuri la Giurgiu ai face. Sunt non-spaţiile alea lui Marc Augé, locuri de la marginea drumului, unde amestecul de mirosuri e imbatabil: cauciuc ars, salcâmi, tei, hoit de câine.

• Pentru că te bronzezi ca un tractorist, de la jumătatea antebraţului şi a cvadricepşilor în jos, şi doar cunoscătorii vor ştii să aprecieze.

• Pentru că la întoarcere te pui fain frumos în pat la ora 8 seara şi nu mai trebuie să îţi spună nimeni poveşti ca să adormi. Te trezeşti a doua zi cu muşchii toţi vibrând, nu e febră musculară, doar trepidaţii plăcute de la efortul de ieri.

• Pentru că porţi chiloţi de lycra pe sub care nu mai iei nici un alt boxer şi nimeni nu are habar de acest lucru. Hahaha!

Nu e chestiune de titani să faci un drum din ăsta, ziceam. Iată câteva sfaturi ca să o scoţi la bun sfârşit:

• Îmbracă lycra: pantaloni cu padding şi tricou cu buzunare la spate. N-o să te omoare şaua, iar în buzunare o să pui doar câteva chestii obligatorii: batoane de cereale, cheile de la casă, câteva sute de mii, 2-3 petice, eventual şi o pompă.

• Ia-ţi cască: în oraş arăţi poate ridicol, acolo e bine să o ţii pe cap. Pe noi nu ne-a claxonat nimeni, n-am fost în pericol nici o clipă, dar e bine să fii prevăzător.

• Mergi în echipă. Preferabil 3-4, dar oamenii să fie cam în acelaşi ritm de pedalat. E important să mergi grupat, să schimbi frecvent omul din faţa polutonului, astfel ca efortul să fie distribuit cum se cuvine.

• Cară apă după tine. Preferabil în bidonaşe pe care le fixezi de cadru cu suporturi metalice. Ajungi mult mai uşor la ele dacă le ai la îndemână.

Astea sunt chestiile basic, pur orientative, ideal e să mergi cu cineva care a ieşit deja la ture în afara oraşului şi poate să-ţi ofere o asistenţă în cazul în care nu te descurci cu o pană sau mai ştiu eu ce.

PS: Fiţi cu ochii pe Facebook şi aici. Revenim cu update de poze.

Azi se dă startul la Giro d’Italia. E primul dintre cele trei mari tururi (alături Tour de France şi La Vuelta). Cine se află prin Italia săptămânile astea, să ne bombardeze cu frânturi de poveşti, poze şi ce-o mai fi.

Până atunci, un promo care să vă bage puţin în priza competiţiei:

Şi de dat print la astea două chestii pentru melomanii adevăraţi: harta traseului din acest an şi lista echipelor şi a rutierilor care iau startul în vreo cinci ore. La Herning (în Danemarca), într-o primă etapă de contratimp.

Pentru live coverage de orice fel, aruncaţi, ca de obicei, un ochi aici.

Ieri am trecut pe la Lucian, care a pornit de puţin timp un atelier de vopsit biciclete, Biţa Color. Are o poveste curajoasă pe care am vrut să o aflu şi pentru că scriu dizertaţia de master la antropologie pe subiectul bicicletelor custom-made.

Biţa Color vopseşte orice bicicletă în orice culoare. Ca să aflaţi mai multe detalii despre cum se poate juca Lucian cu noi farbe pe cadrul vostru, veniţi sâmbătă, de la 13.00 în Parcul Izvor.