Guest blogger: Margareta

După ce-a aflat tot Facebook-ul vestea că Margareta a învăţat să se dea pe bicicletă, am vrut şi noi să vedem realitatea cu ochii noştri. Încă nu s-a acomodat cu frâna de pedală de la bicicleta olandeză pe care s-a urcat azi, dar e clar că ştie bine lucrurile.

Acasă, când le-a dat celor din jur vestea cea mare, dialogul reprodus de Marga ne-a trădat o familie de connaisseurs. Tatăl a întrebat-o: “Tu ştii de Eddy Mercks? A câştigat tot ce-a prins”. Iar unchiul ei a continuat: “Era de-o lăcomie rară”.

Sunt genul de persoana care, daca nu reuseste din prima, renunta imediat. Asa s-au sfarsit incercarile mele de a ma da cu skateboard-ul sau de a canta la tobe. Si, in plus, am observat ca “o data cu varsta”, nu mai inveti sa te dai cu bicicleta doar de dragul de a te da cu bicicleta, ca atunci cand esti copil. Asa ca intrebarea cea mai potrivita nu este cum am invatat sa ma dau cu bicicleta, ci de ce am tinut mortis sa fac asta si nu am renuntat, cum fac de obicei.

De 1 mai am cunoscut niste biciclisti, mai mult decat inraiti as putea spune, iar de aici lucrurile s-au precipitat. Se vorbea de biciclete aproape tot timpul si mi se zicea “trebuie neaparat sa inveti”, iar eu am invatat sa desenez biciclete si am facut poze bicicletelor in Danemarca si Suedia, in conditiile in care, inainte, nici prin gand nu mi-ar fi trecut asa ceva. Bicilistii se intreceau, care mai de care, in sfaturi despre cum sa-mi tin picioarele pe pedale, cum sa-mi iau avant, cum sa folosesc frana, cum sa fiu una cu bicicleta, cum sa fiu mai relaxata si sa simt bicicleta. Iar eu, invariabil, dupa cateva minute interminabile de tortura bicicletareasca, imi spuneam in gand, ba cateodata si cu voce tare, ca urasc bicicletele.

Dupa o saptamana petrecuta in tara suedezilor unde bicicletele sunt o banalitate, un simplu mijloc de a evada traficului si de a fi “environmental friendly”, dupa ce era sa fiu calcata cu bicicleta de un pici danez, care, probabil, se credea intr-un Bicycle Need For Speed, mi-am zis ca eu nu pot fi mai prejos! Daca la inceputul lunii mai aveam, inca, o imagine idilica a fetelor care merg pe bicicleta in rochite inflorate, cu esarfele fluturand in vant, la sfarsitul lui mai nu mai ramasese decat orgoliul si ambitia. Dar ce m-a motivat cel mai mult sa primesc un corp strain intre picioare a fost, trebuie sa recunosc, gandul ca in urmatorii 2 ani, cat voi sta in Suedia, voi economisi 60 de euro pe luna daca stiu sa merg pe bicicleta. In total, aproximativ 1200 de euro!!!

Manata de ambitii financiare, cu mintea intunecata de orgoliu, am zis “Urasc bicicletele!”, m-am urcat pe una si am reusit sa-mi tin echilibrul singura, fara sa ma tina cineva de portbagaj. “Victorie!” se citea pe zambetul meu. Dar sentimentul a tinut doar pana a doua zi, cand, urcandu-ma din nou pe bicicleta, nu numai ca nu mai atingeam performantele din ajun, dar am inceput sa simt razbunarea obiectului strain dintre picioare pentru ca imi exprimasem ura cu voce tare – de tare ce ma durea fundul de la sa, de abia mai puteam sa stau pe ea!