Îmi amintesc de bicicleta aceea. E ciudat, e printre puţinele lucruri pe care mi le amintesc de atunci. Sunt imagini vizuale şi auditive, nu neapărat în “sepie”, ci fotografii cu luminozitate exacerbată. D’aia probabil nici nu pot să zic ce culoare era „prima mea bicicletă”. Ce pompos sună! şi sec.
Îi ziceam biţicletă când eram mică, ştii, eram atât de mică încât nici nu-mi aduc aminte câti ani aveam. Aşa funcţionează mintea mea, detalii imporante pentru tine, care asculţi sau citeşti asta, sunt pierdute. Să-ti spun ce nu mai ştiu? Marca ei (dacă avea vreuna), ce-am făcut ca să o merit, ziua când am reuşit să merg singură pe ea, şi ar mai fi multe. Ce ştiu? Ştiu că aveam o mână mare care mă ţinea de spate, care cobora scările blocului cu mine într-o parte şi cu bicicleta în alta. Bunicul întotdeauna avea timp şi rabdare pentru mine.
Nu ştiu (din nou) câte ore a pierdut în parcul ăla mic, făcând ture-ture în spatele meu, dar cândva, în vară, primavara, toamna, mergeam singură şi eram fericită. El, de pe bancă, ştiu sigur că era mandru. Mergeam singură şi, uneori, îmi ridicam picioarele- ce minune, lanţul şi pedalele se învarteau fără mine! Spuneam descoperirea mea la toată lumea. Tu m-ai auzit vreodată spunând-o?
Alte „imagini” sunt mişcate; era un drum de ţară, numai cu pietre mari şi albe. Genunchi juliti aveam în fiecare zi acolo, dar şi un zâmbet mare. Imi amintesc franturi din tot, imi amintesc căţei care imi fugăreau bicicleta mea rapida. N-am mers niciodată cu mâinile în vânt, fără ghidon, nici nu cred că am încercat, dar sentimentul pe care îl aveam era tot ce îmi trebuia (ar mai trebui să adaug şi un „atunci”? Nu, cred ca daca m-as sui pe o bicicleta acum, ar fi la fel).
În culorile monotone ale oraşului, bicicleta mea stătea într-un colţ al balconului. Culoarea ei, oricare ar fi fost, era acum prafuita. Mică, atât de mică, încât mă întrebam cum am mers pe ea vara trecută. Probabil fiindcă era atât de mică, julită peste tot, cu o şa care se desprindea şi cu lanţul care trebuia mereu uns, poate d’asta n-am mai văzut-o. Poate s-a supărat. Nu i-am zis niciodată “pa”!, aşa cum nu zici nici copilăriei “pa!”. Acum balconul e plin cu cărţi, butoaie cu varză şi cartofi. Parca era culoarea..mov-lila-verde-roz-galben-albastru? Alege pe care-o vrei, pentru mine nu conteaza. Biţicleta conteaza. Sau, mai bine, fantoma ei.
Asta e povestea noastră, a mea şi a bicicletei cu culoare indecisă. Aş vrea să mă întrebe mai mulţi oameni de ea, să-mi amintesc mai des. Ei mă întreaba însă doar de vreme.
Ioana
