Pegas Reloaded: Povestea #74

Despre Monstri si biciclete

Prima mea bicicleta nu a existat niciodata in realitate. A fost singurul prieten imaginar pe care l-am avut. Habar n-am sa merg pe bicicleta. Nu am fost niciodata nevoita sa invat. Asta-i avantajul in cazul biciletelor imaginare: trebuie doar sa crezi in ele si lucrurile se intampla.

Cum asta s-a dovedit a nu fi nici pe departe cea mai frumoasa dintre vietile posibile, nici macar bicicleta mea imaginara nu a fost noua.

Era o rabla cu ghidonul stramb si spite lipsa pe care o chema Silver,ca pe calul Calaretului Singuratic, folosita doar in cazuri de extrema urgenta pentru a scapa de un monstru care putea lua forma lucrului de care iti este cel mai frica.

Adevarul e ca arata oribil si era genul de bicicleta care nici macar in tinerete nu a avut o perioada de glorie pentru ca se nascuse urata. Designerul care o proiectase era beat si trist in ziua in care desenase lotul din care facea parte Silver. Puteai inca simti tristetea aceea imbibata cu alcool daca te uitai cu atentie la linia ghidonului. Da’ era magica pe bune. Si asta era tot ce conta pe atunci.

Citisem despre ea intr-o carte si devenise a mea, asa cum se intampla cu toate lucrurile despre care citesti in cartile pe care le iubesti mult.

Pe langa inconvenientele de natura estetica, problema cea mai mare cu Silver era ca, spre deosebire de majoritatea prietenilor imaginari de care am auzit vreodata, aparea doar cand avea ea chef. Ca zambetul din nori al pisicii de Cheshire.

O bicicleta imaginara cu personalitate poate parea o solutie pentru tot felul de probleme. Nu si in cazul in care viata ta depinde de aparitia unui vehicul care lunea isi ia invariabil liber fara a furniza vreodata o explicatie pentru ca, spre deosebire de bicicletele imaginare, monstrii nu-si iau liber niciodata. Mi-e greu sa inteleg asta. Daca as fi monstru mi-as lua o gramada de zile libere si as dormi intotdeauna pana la pranz. Ce mi-ar putea face? M-ar concedia?

Pe de alta parte poate monstrii se simt mai singuri decat noi ceilalti si de aceea cauta companie mai des. Si atunci cand oamenii fug de ei se simt si mai singuri si le cauta si mai mult compania. Poate ca daca ne-am intoarce si i-am privi razand de absurditatea situatiei s-ar schimba definitiv premizele acestui fel de joc.

Whatever, monstrul de care fugeam in ziua in care l-am vazut pe Silver ultima oara si de care fug in continuare, era din soiul cel mai rau. Putea deveni oricare dintre lucrurile de care imi era frica, hranindu-se cu spaimele mele pe masura ce se transforma in ele. Putea deveni Strigoiul de la capatul patului sau Moartea insasi. Putea fi in acelasi timp Frigul si Foamea sau putea fi Graba cu care trece Timpul cand esti fericit. Putea fi Indiferenta sau Zambetul lui Josef Fritzl atunci cand i-a comunicat fiicei sale ca are de gand sa faca niste copii cu ea.

Nu avea niciun fel de putere proprie asa cum nu are nici acum. Daca ar fi sa il clasifici pentru vreun bestiar contemporan, l-ai putea denumi monstrul-oglinda pentru ca magia lui neagra se bazeaza pe un sistem de reflexie simplu si totusi devastator de eficient care te face sa crezi ca tu esti spaimele tale blocandu-ti posibilitatea de a fugi de ele, pentru ca nu poti fugi de tine insuti, nu-I asa?!? Nu-I asa, da’ insistam alta data pe subiect.

Ei bine in ultima zi in care m-a vizitat, Silver a picat la marele fix. Eram trantita in mijlocul unei strazi pustii pe la vreo 3 dimineata. O Dacie Berlina vopsita intr-un lila suprarealist daduse peste mine in timp ce traversam si se tirase lasandu-ma sa ma inec cu propriul sange care imi izvora in valuri din nas.

Cazusem intr-o pozitie aboslut nenaturala care imi permitea, desi eram pe burta, sa imi vad gleznele din toate unghiurile si imi aduc aminte ca unul dintre cele mai presante ganduri din acel moment era ca ar fi trebuit sa leg sireturile mult mai sus pe gamba pentru ca legate asa de jos taiau din lungimea piciorului.

Oamenii cu picioare scurte au tot felul de probleme de astea care intervin in cele mai ciudate momente. Ca si cum in situatii de criza majora creierul i-ar bombarda cu tot felul de chestiuni marunte pentru a le abate atentia de la problema reala si a-I ajuta sa isi poata lua o pauza pentru a sti cum sa actioneze ulterior pentru a-si salva piciorusele.

Nu sunt convinsa ca asta se intampla doar in cazul oamenilor cu picioare scurte, dar s-ar putea sa ma insel. Stiam ca sunt ranita grav pentru ca intreaga strada se transformase intr-un pahar de suc colorat pe fundul caruia stateam intinsa reusind sa imi vad gandurile ca pe niste bule de aer aromat tasnind spre suprafata. Nu imi dau seama cat timp a trecut din clipa in care am fost lovita pana in clipa in care in sfarsit a aparut o masina pe straduta aceea laturalnica pe care imi dadeam duhul, la mai putin de 500 de metri de casa mea. Puteau sa fie cateva ore sau cateva secunde. Timpul se derula dupa o dinamica proprie filmelor vechi rusesti – complet de neinteles pentru mine.

Atunci cand am vazut farurile primei masini care s-a apropiat de mine dupa accident am facut o incercare patetica de a respira usurata insa una dintre costele rupte pe care stateam imi intepa plamanul drept impiedicand oarecum oftaturile, fie ele si de usurare.

Masina s-a apropiat, a incetinit in dreptul meu, motorul a tors cateva clipe in dreptul tamplei mele facuta tandari de asfalt dupa care s-a indepartat. La inceput incet, dupa care din ce in ce mai repede.
Daca mi-as fi putut deschide gura de uimire, as fi facut-o!

Groaza s-a instaurat abia dupa ce cea de-a treia masina care incetinise in dreptul meu a trecut mai departe fara sa opreasca. Ma gandeam la cainii facuti terci pe autostrada. Ma gandeam la fluturiicare se izbesc de parbriz si la toate pasarile moarte pe care ingrijitorii marilor cladiri de sticla care au cucerit orasul le matura injurand in fiecare dimineata. Monstrul era acolo. In fiecare dintre acele masini care treceau pe langa mine. Asezat la volan. Pretinzand ca este fiecare dintre cei trei soferi. Eu stiam insa despre oameni ca nu sunt asa. Ca nu pot fi asa. Si mai stiam despre mine ca nu ma pot salva singura. Era cumva singura certitudine pe care o dobandisem pana in acel moment depre viata. Cum ar fi putut fi altfel? Oglinda mea era un monstru transparent despre care credeam ca sunt eu. Silver a aparut cam in momentul in care depasisem cu vreo 50 de mililitri cantitatea de sange propriu pe care o poti inghiti fara sa iti pierzi definitiv cunostinta si jur pe Dumnezeu ca n-am fost niciodata mai bucuroasa sa vad pe cineva in viata mea. S-a apropiat scartaind din rotile ei greoaie si s-a oprit in singurul unghi din care o puteam vedea. “Hei-ho Silver” i-am soptit dupa ce mi-am scuipat sangele din gura si i-am zambit pentru ca nu se face sa iti sperii prietenii.

Nici macar pe cei imaginari. Mi-a raspuns printr-o rafala de claxoane, asa cum facea intotdeauna, claxonatul fiind singura imprejurare in care dadea dovada de entuziasm. “ Nu cred ca am sa ma ridic prea repede de aici” i-am spus. Stiam ca mor in mijlocul unei strazi pustii vorbind cu o bicicleta imaginara, insa mi se parea la fel de normal sa fac asta cum I se parea probabil si ei sa discute cu o fata muribunda care locuia in cu totul alta dimensiune decat cea a bicicletelor magice.

“Imi pare rau ca timpul petrecut impreuna a fost asa de scurt” mi-am continuat micul monolog dramatic, pentru ca mi s-ar fi parut absurd sa mori in felul asta si nici macar sa tii un speech care sa franga inima celor care asista la scena. Doar ca Silver n-avea niciun chef de vorba. Si asta mi-a salvat viata. Medicii i-au spus mamei ca m-au gasit pe treptele spitalului de urgenta, abandonata probabil de catre cel care ma lovise, dar eu imi aduc aminte perfect felul in care luceau strazile goale in clipa in care am reusit sa ma ridic in saua celei mai urate biciclete imaginare din lume si sa pedalez, chiar daca aveam ambele meniscuri sfarmate. Calaretul Singuratic si armasarul sau, fiecare in singuratatea sa indivizibila si totusi atat de impreuna. Am incetat sa cred in Silver in momentul in care a devenit evident ca voi fi salvata. Cred ca asta a facut-o sa pastreze mereu distanta de atunci(cred ca asta il face si pe Dumnezeu sa pastreze distanta fata de oameni, da’ asta-I alta poveste). Sau poate ca accidentul a coincis cu trecerea violenta la statutul de adult care stie ca monstrii isi iau mult mai rar liber decat bicicletele magice si Silver prefera sa stea departe de adulti. Pentru ca ei nu cred. N-am incetat niciodata sa sper ca se va intoarce pentru ca n-am incetat niciodata lupta cu monstrul oglinda, nici eu si nici vreunul din cei pe care ii stiu sau de care am auzit. Am chemat-o in toate felurile si in toate imprejurarile atunci cand partea aceea intunecata a monstrului care imi seamana izbitor uneori a reusit sa castige puncte in jocul asta nesfarsit pe care oamenii mari il numesc viata-cea-de-toate-zilele. Intotdeauna fara rezultat. Ideea salvatoare mi-a venit abia acum cateva zile, atunci cand am vazut fotografia Pegasului rosu si inima mea a ratat cel putin o bataie.

Vedeti voi, stiu sigur despre Silver ca nu a fost indragostita niciodata. Pobabil I s-a mai aprins farul dupa cate o bicicleta din lumea reala, dar au fost povesti scurte, care au facut-o sa se simta si mai singura decat era. Ma gandesc ca poate daca eu m-am indragostit din prima clipa de realitatea rosie a Pegasului vostru, ea o sa o adore. Si va veni din nou si va ramane. Cumva. Si poate atunci cand voi fi catarata in saua rosie a bicicletei mele noi si Silver se va fi intors, voi avea curaj sa ma intorc si sa ma uit razand in ochii monstrului stiind pentru totdeauna ca in ciuda sistemului sau alambicat de oglinzi- nu va avea niciodata putere, daca niciunul dintre noi nu i-o va da.

Ioana

Be Sociable, Share!

•