Pegas Reloaded: Povestea #75

concursul banner final01 Pegas Reloaded: Povestea #75

Povestea mea se petrece la Iasi, acolo unde Copoul se termina brusc pentru a lasa loc Pacurariului sa ajunga spre Fundatie, atent vegheat de Biblioteca Eminescu, cea de pe bancnota de 500 de lei. In spatiul verde – ‘paduricea’, cum ii spuneam noi cand eram mici -, dintre cele 7 blocuri vechi, cu pereti grosi, din caramida si camere inalte, construite de rusi in ’55 s-a derulat cea mai frumoasa parte a copilariei mele.
De mic mi-au placut mult rotile. Intai am pedalat – cam pana pe la 4-5 ani – la un tractor  de plastic, rosu. Apoi am avansat la o mini-bicicleta verde, cu roti ajutatoare pe spate. Insa odata ce-am inceput scoala, la 7 ani, mini-bicicleta mea nu se putea tine dupa Pegasurile celorlalti baieti. Tin minte ca oricat de tare pedalam ramaneam mereu in urma si ceilalti erau nevoiti sa ma astepte, aruncandu-mi din cand in cand cateo ironie. Mi-am rugat parintii, aproape cu lacrimi in ochi, sa-mi cumpere si mie o bicicleta cum aveau ceilalti copii, si mama, ca sa scape de gura mea, mi-a promis ca-mi ia una daca primesc premiul I la sfarsitul anului scolar. Am invatat bine si, odata cu venirea verii, m-am dus la ea cu coronita pe cap: ‘Mama, vreau bicicleta! Mi-ai promis!’. Mama dadea din colt in colt, m-a trimis la tata, care m-a expediat repede zicandu-mi sa nu mai fac mofturi, c-o sa primesc eu bicicleta. Am asteptat toata vara si m-am uitat cu jind la prietenii din spatele blocului, care plecau in expeditii prin Copou cu Pegasurile lor. Mini-bicicleta mea o lasasem in boxa, nemaiputand sa pedalez nici cu saua la inaltimea maxima.

Atunci m-am hotarat sa strang bani sa-mi cumpar singur bicicleta. Aveam deja vreo suta si ceva de lei pusi deoparte pentru gume si sucuri. Trebuia sa fac cumva rost de diferenta pana la 2200, cat costa un Pegas. Era toamna, si abia in decembrie venea un moment in care puteam sa fac bani: colindand si apoi urand cunoscutii si vecinii. Totusi niciodata nu stransesem mai mult de 7-800 de lei, cu tot cu ce primeam de la parinti si bunici. Insa era singura mea sansa. M-am apucat sa invat din timp cateva colinde, dar nu am gasit niciuna cu adevarat deosebita. N-aveam deci nimic care sa ma diferentieze de ceilalti, parea ca n-o sa reusesc sa strang suma propusa.

Taica-meu, fiind profesor universitar, primea cateodata la sfarsit de an vizita studentilor carora le fusese indrumator. Anul ala au venit multi, facand sa rasune scara blocului de vocile lor, dar mai ales de zgomotul buhaiului pe care-l adusesera cu ei, cel mai mare si mai frumos pe care-l vazusem pana atunci. Insa cel mai mult mi-au placut versurile uraturii, mai ales pentru ca nu semanau deloc cu ce auzisem pana atunci. Am scris pe o foaie ce-am retinut din ele si am rugat-o pe mama sa ma asculte. Mama a zambit, m-a corectat unde am mai gresit si apoi m-a intrebat ce vreau sa fac cu uratura. Cand i-am spus ca intentionam sa merg prin vecini sa-mi cumpar un Pegas, s-a schimbat la fata si l-a chemat pe taica-meu sa se sfatuiasca. Am avut noroc pentru ca tata a linistit-o pe mama spunandu-i ca la o adica sunt doar un copil care nu stia ce spunea. Era cu un an sau doi inainte de ‘89, situatia din tara era din ce in ce mai grea, lipsurile cu care se confrunta populatia faceau sa pluteasca in aer o tensiune pe care si noi, desi copii, o simteam. Blocurile noastre erau pline de securisti, activisti de partid si tot felul de indivizi favorizati de sistem care raportau imediat orice li se parea suspect. Tin minte ca l-am intrebat odata pe bunicu de ce nu sunt jucarii frumoase in magazinele de la noi, asa cum mai aduceau parintii prietenilor care se intoceau din strainatate. Si de ce nu dau mai multe desene animate la televizor. Mi-a scapat ceva de genul ‘Ceausescu e un balbait care vorbeste mult si plictisitor si nu face nimic pentru copii!’, la care bunicu mi-a spus aspru sa tac din gura ca poate ma aude cineva.

Am mancat bine la pranz dupa care mi-am dat intalnire cu un prieten. La ora 3 dupa-amiaza deja ne faceam calculele de unde sa incepem. Voiam sa terminam toate blocurile, si fiecare avea cam 4 scari. Niciodata nu reusisem sa trec de jumatate. Multi se aratau surprinsi ca le sunam asa devreme la usa, asa ca putini ne deschideau. Insa cei care au facut-o m-au rasplatit de fiecare data cu ceva in plus fata de ce primea prietenul meu, care avea in repertoriu doar o uratura traditionala. Dupa 4 ore fara intrerupere abia trecusem de  jumatate din ce ne propuseseram si simteam ca nu mai pot. Stiam ca aveam ceva in buzunare, dar nu ne-am oprit sa-i numaram de frica tiganilor, prezenti in cateo gasca de mascati. Deja prietenul meu voia sa plece, ramas fara glas si epuizat. L-am convins sa ramana si am mers mai departe. Dupa inca o ora, inghetati, nu mai aveam argumente, mai ales ca el nu era manat de un scop atat de nobil. Asa ca am ramas singur sa-mi continui traseul.

Pe la 9 si ceva, ingrijorata ca nu ma mai intorc, mama l-a trimis pe tata sa ma caute. Mai aveam cateva scari si terminam, dar intr-un fel m-am bucurat ca s-a terminat: nu mai aveam glas aproape deloc, incurcam versurile care, daca repetate de zeci de ori se fixeaza mai bine, de sute de ori in aceeasi seara te zapacesc. Si noaptea daca ma trezeste cineva, pot sa recit si acum, dupa mai bine de 20 de ani, fara greseala:

‘De urat am mai ura / dar mi-e frica c-o-nsera
Si tramvaiele merg bine / stai o ora pana vine
Iar cand vin, pai vin grupate / sa nu fie atacate
Asta nu e de mirare / cu atatea controloare
Jumatate din tramvai / te intreaba “Bilet ai?”
Si deci cel mai sanatos / este tot mersul pe jos!’

Nici nu ajung bine in casa ca-mi si golesc buzunarele sa vad daca reusisem. Pun intai bancnotele deoparte, apoi monedele si cu toti maruntii de 5, 3 si 1 leu stransesem 1500 si ceva. Era ceva, aproape dublu decat de obicei. Cu ce-am mai facut si a doua zi la semanat si ce mai aveam pus deoparte, am strans 1900 de lei. Imi mai trebuiau 300 pentru Pegas. Primavara putea sa vina!

P.S. Cei 300 de lei n-au venit la timp, ba chiar dimpotriva, a fost nevoie in casa de cei 1900 ai mei. Totusi am primit prima bicicleta – o chestie ruseasca luata din bazar, fara viteze -, e drept, ceva mai tarziu, prin clasa a 7-a. M-am bucurat, dar a fost prima data cand am realizat ca unele lucruri nu mai au acelasi farmec daca nu se intampla la vremea lor.

George

This entry was posted in Local, People and tagged , , , , , . Bookmark the permalink. Post a comment or leave a trackback: Trackback URL.

Post a Comment

Your email is never published nor shared. Required fields are marked *

*
*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>