De prima mea bicicletă mă leagă şi primul meu crush. Mă rog, primul de care îmi amintesc. Imi aduc perfect aminte ziua când s-a intors mama din oras cu surpriza, o bicicletă. Nu ştiu cât de mult îmi doream atunci o bicicletă, aveam doar şapte anişori, ştiu doar că m-a cucerit din prima clipă. Am dat repede sfoara în tara prin vecini.Să se bucure si ei împreună cu mine. L-am chemat desigur si pe Andrei, băieţelul pe care il placeam. Era ceva mai mare decât mine, blonduţ si oacheş, şi m-am bucurat tare mult când s-a oferit să mă înveţe să merg pe bicicletă. La început îmi era tare frică să mă aventurez pe nărăvaşă, dar zambetul si încurajările lui Andrei m-au
determinat mereu să continuu. Si oricum, simteam eu că Tigrisor, aşa o chema, nu are cum să mă dezamagească.A fost o vara magică aceea, hoinărind de dimineaţă până seara, eu călare pe Tigrisor, iar Andrei pe Bicicleta-fără-Nume. Ne-am împrietenit foarte frumos atunci. Nu îmi mai aduc aminte ce ne unea, nu îmi mai aduc aminte despre ce vorbeam, ştiu doar că de fiecare dată când ma uit în urmă la vara aceea e ceva nedefint care mă face să zâmbesc.
Cu fiecare apus, am devenit din ce în ce mai stăpână pe Tigrişor. Si tot aşa, cu fiecare apus s-a scurs şi vara aia magică, iar Andrei s-a mutat pe plaiuri mai însorite. Am rămas doar eu cu Tigrişor să îmi ţină de urât. Si s-a comportat onorabil Tigrişor a mea, căci doar zburând pe ea îmi mai alinam dorul de vara si de prietenul pe care, credeam eu, nu aveam să îl mai revăd vreodată.
Si surprinzător lumea nu s-a terminat odată cu plecarea ştrengarului ce locuia la etajul 3. Au mai urmat şi alte veri magice în care Tigrişoara mea mi-a ţinut companie. Veri magice când uitam să mă întorc acasă alergând pe drumurile prăfuite din sţatul bunicii cu Mari, Cristi si Mihai. Veri magice când Tigrişoara ne ţinea de şase când mergeam la furat de pepeni şi ne învăţa cum să le facem farse vecinilor pe care nu îi plăceam. Căci avea puteri magice Tigrisoara mea. Si mi-a stat alături în fiecare dintre verile fantastice de care mi-e dor.
Una peste alta, Tigrişoara mea nu m-a dezamăgit niciodată. Au tot trecut si au tot plecat prieteni, numai ea a rămas. Cel mai probabil am dezamagit-o eu pe ea când dupa ce am crescut am uitat-o într-un colţ din garajul bunicilor. Zace si acum acolo si uneori, când mă apucă dorul de copilărie şi de prieteni adevaraţi mai dau o fugă şi mai stau la o poveste cu ea… ca pe vremuri. Si vorbim verzi şi uscate şi tot punem ţara la cale. Si tot nărăvaşă şi hazlie e Tigrişoara mea si chiar un pic mai înteleaptă. La o singură întrebare nu ştie să îmi răspundă totusi: “Cum sa aducem noi inapoi, Tigrisoara mea, vremurile acelea lipsite de griji?”
Alexandra
