Nici nu mai stiu cand am descoperit-o prima oara. Sa tot fie vreo 20 de ani de atunci. Avea o combinatie de parfum neobisnuita. Mirosea a gutuie coapte, a vaselina si a fier ruginit. Statea in curtea bunicilor. De cand atipise acolo, aproape ca se ingemanse cu trunchiul copacilor. Din cand in cand, tata o mai mangaia cu o atingere unsuroasa, nu de alta, dar sa indure mai usor ploile de toamna. Ce imi amintesc foarte bine este faptul ca, odata, printre ramurile gutuilor incepusem sa silabisesc pentru prima oara. Pe scheletul cu urme verzi de vopsea era incrustata o tablita misterioasa.
Dupa sfaturile bunicului am inceput sa rostesc incetisor: “PE-GAS. MA-DE IN U-Re-Se-Se…”. Da, “e o bicicleta veche, draga bunicului, dar ce nu stii tu e ca, minunatia asta veche are puterea unui cal fermecat, cu aripi albe. Nu trebuie decat sa-i dai cativa pinteni si vei alerga iute ca gandul”.
Nici nu mai stiu cand am vazut pentru prima oara cum aripile ruginite ale lui Pegas au fost sfaramate de bunicul. Sa tot fie vreo 20 de ani de atunci. Spunea bunicul ca, pentru orice eventualitate, fermecatul calut trebuie sa manance niscai jaratec pentru a ma tine in sa. Ce imi amintesc foarte bine este ca din coama veche a lui Pegas si din trupsoarele altor caluti uitati in podul casei, tot bunicul mi-a adus la viata o minunatie, ce-i drept cu acelasi miros bizar de gutuie, vaselina si fier ruginit. Si nici nu mai stiu cum am inghiontit spre scoala din satul vecin, prima mea bicicleta insufletita cu dragoste. M-am trezit la usa clasei, in cel de-al doilea an de scoala.
Aveam coatele scrijelite, genunchii prafuiti si ghiozdanul ponosit. Ce imi amintesc iar foarte bine e faptul ca i-am povestit invatatorului cum nazdravanul calut corcit m-a purtat nu ca vantul, ci ca gandul si nici vorba sa-l pot tine in frau.
Apoi a mai trecut un an. Si inca un an. Calutul meu corcit, chiar daca mai schiopata, din cand in cand, ma insotea in universal copilariei. Si nu de putine ori atragea invidiile prichindeilor de pe ulitele satului. Dar nimeni nu indraznea sa spuna ceva, poate doar in soapta. Toti stiau ca am un Pegas fermecat in saua caruia oricine prindea puteri supranaturale. Pai cum sa se explice altfel de ce un boboc de gasca statea trufas si plin de echilibru alaturi de stapana lui fericita. Ei, si imi
amintesc atat de bine cum nu numai bobocul, ci si catelul soricar din curtea bunicilor statea mandru, la indemnul meu, in spatele lui Pegas.Apoi au mai trecut niste ani, iar “calutul” meu devenise “duhovnicul” caruia ii impartaseam visurile mele adolescentine. Orice ii spuneam, numai ca astept un print pe un Pegas alb nu i-am spus. Poate de teama sa nu-l pierd. Ah, nu pe print, ci pe calutul meu corcit care, de la atata vaselina, ar fi putut oricand sa o zbugheasca spre un destin nefast. Si nu as fi vrut. Dar, au mai trecut cateva clipe si alte
cateva zile, luni, apoi iarasi ani… Timpul m-a despartit de Pegas-ul cu miros de gutuie. Am plecat la liceu… Am plecat la facultate… Am intalnit si un print. Nu era calare nici pe un Mustang, nici pe un… Pegas.Era un print obisnuit. Cu griji, iluzii, nostalgii. I-am promis ca intre doua sesiuni o sa-l duc la tara sa-i arat calutul meu fermecat de care imi era tot mai dor. S-a intamplat sa ajungem in satul copilariei mele mai repede decat ne propusesem. Bunicul, da, cel care imi facuse cunostinta prima oara cu Pegas, plecase… Nu apucase sa termine de reconditionat saua nazdravanului meu prieten. Am aflat ca isi dorea nespus sa-mi intinereasca prietenul “zburator” din dorinta de a-mi impresiona “printul”. Pegas cel corcit ramasese vopsit doar pe jumatate. Nu mai avea aripi, sau, cel putin, nu le mai desluseam eu.
Si simteam cum ma prabusesc intr-un neant cu miros de gutuie si vaselina… Acum minunata mea bicicleta, cu trup de Pegas, cu amintiri tinute captive in lantul ruginit, vegheaza, printre tigle crapate, crestetul casei. Mai prinde aripi, din cand in cand, poate, din aripile liliecilor ascunsi in cufarul vechi si impaienjenit.
Zilele trecut am fost la tara. Am vrut sa-l cobor pe Pegas, dar m-am razgandit. L-am uns doar cu o atingere. Am vrut sa-i continuu munca bunicului, dar am renuntat.Pegas-ul meu de odinioara traieste acum intre doua lumi. O lume a aripilor care-si cauta culoarea si o lume a amintirilor intotdeauna cu parfum de gutuie si vaselina…
Angela
