Să-i fi spus?

Azi dimineaţă, avântat şi îndarjit, călare pe semicursiera mea de viteză, curse şi raliu, pedalam, relaxat, cu viteza ridicolă de aproximativ 30 de km pe oră. Nu-i mult, dar nici puţin. Adică, unul oarecare nu poate să alerge cu viteza asta şi, chiar dacă reuşeşte, nu-l ţin mult timp plămânii . Dacă o maşină loveşte un pieton cu 30 km/oră, rezultatul e foarte probabil să fie tragic.

Ei bine, am fost smuls din starea-mi nirvaniană printr-o lovitură violentă în pedala stângă. M-am dezechilibrat puţin, dar am strâns bine de ghidon şi am rămas pe picioarele mele, adică pe două roţi.

Mă uit în stânga să văd ce mamut m-a lovit şi văd, într-o Solenza argintie, o duduie cu ochelari de soare, care se uita curioasă la mine. Am mers aşa, paralel cu ea, vreo 100 de metri, după care reprezentanta sexului frumos, văzând că pedalez nestingherit, iar pe chipu-mi olimpian n-a apărut nicio grimasă, a hotărât să apese pedala de acceleraţie – “Ăsta n-are nimic, dă-l dracu”.

Dacă n-ar fi fost aşa de grăbită şi indiferentă faţă de umila mea soartă, poate aş fi avut timp să-i spun că în urma impactului violent, capacul de la roata din faţă/dreapta i-a căzut. Pe de altă parte, puteam s-o claxonez, că am goarnă puternică, de maşină, şi să-i fac semn că i-am avariat vehiculul. Ar fi cazul să am remuşcări? Ce se face doamna acum cu doar trei capace?

Poate e mai bine aşa. Dacă ar fi oprit s-ar fi putut alege, cine ştie, cu cinci capace. Unul căzut şi recuperat, altul dăruit de mine, cu mărinimie.

Credit foto: the-g-uk

Be Sociable, Share!

•